— Eu nu m-am angajat slujnică la dumneavoastră, Veronica Lupescu! Aveți o fiică adultă care locuiește cu dumneavoastră, așa că puneți-o pe ea să vă facă ordine prin casă! Eu sunt soția fiului dumneavoastră, iar Victor Corbuleanu și cu mine avem locuința noastră, familia noastră! Asta e tot!
— Victor, eu sunt. Poți veni imediat până la mine? Am nevoie urgentă de borcane.
În vocea Veronicăi Lupescu, auzită prin telefon, nu exista nici cea mai mică urmă de rugăminte. Femeia nu lua în calcul un refuz și nici nu admitea explicații. Era acel ton perfid, dar tare ca o lamă de oțel, pe care Victor îl ura încă din adolescență.
Bărbatul își strânse pleoapele, apoi își frecă rădăcina nasului, încercând să salveze măcar restul de liniște al serii. Umerii, care abia apucaseră să se destindă după o zi lungă de muncă, i se încordară din nou, parcă acoperiți de o armură.
— Bună, mamă. E cam târziu, abia am ajuns de la serviciu. Ce borcane? Ți le aducem mâine, bine? — spuse el cât putu de calm, străduindu-se să nu lase să i se simtă iritarea. Știa prea bine că orice nuanță de împotrivire avea să fie folosită împotriva lui.
Bianca Rădulescu, așezată în fotoliul din față cu o carte în mână, își coborî fără voie privirea. Nu auzea ce spunea soacra ei, însă recunoștea imediat acea inflexiune din glasul soțului. Tonul acela însemna un singur lucru: seara lor se sfârșise. În locul ei începea aceeași manipulare lungă și obositoare, apăsătoare ca o durere de dinți care nu cedează.
— Ce fel de borcane să fie… Goale, cele care stau pe balcon! Mi-a venit acum ideea să pun castraveți pentru iarnă, iar Nicoleta Vlad nu se simte bine, nu poate merge la magazin — se văită Veronica Lupescu în receptor. — Zace aici, sărmana, e complet terminată. Sau poate ești tu prea obosit? Nu mai ai putere nici pentru mama ta? Doar nu te rog să cari saci.
Victor tăcu. Privea fix un punct de pe perete, iar Bianca observă cum pe fruntea lui se adâncește o cută grea. Fusese împins într-un colț. Dacă spunea nu, urma o jumătate de oră de predici despre lipsă de inimă și nerecunoștință.
Dacă accepta, trebuia să se îmbrace, să iasă iar din casă și să traverseze orașul pentru un moft care, foarte probabil, nu era decât un test de supunere. „Nicoleta nu se simte bine” era atuul pe care Veronica Lupescu îl scotea de fiecare dată când voia să obțină ceva.
Nicoleta Vlad, de treizeci de ani, zdravănă cât un om obișnuit de două ori peste, era mereu „bolnavă” când venea vorba despre muncă, treburi prin casă sau un simplu drum până la magazin.
Bianca văzu că soțul ei trage aer în piept, pregătindu-se să protesteze, dar știa că ar fi fost zadarnic. Era mai ușor să piardă o jumătate de oră decât să suporte scena telefonică și apoi să-l vadă pe Victor stând pe canapea ca un om din care fusese stoarsă și ultima picătură de energie. Închise cartea cu hotărâre și se ridică.
— Mă duc eu — rosti încet, destul însă cât el să audă.
Victor o privi cu un amestec de recunoștință și vinovăție. Acoperi receptorul cu palma.
— Bianca, nu e nevoie. Merg eu…
— Rămâi jos — îl întrerupse ea. — Eu ajung mai repede.
Se apropie, îi luă telefonul din mână și îl duse la ureche. Vocea ei deveni politicoasă, aproape exagerat de dulce.
— Bună seara, Veronica Lupescu. Victor este foarte obosit. Strâng eu borcanele acum și vi le aduc în cel mult jumătate de oră.
La capătul firului se lăsă o tăcere scurtă. Soacra, evident, nu prevăzuse o asemenea întorsătură. Jocul ei fusese construit pentru fiul său, nu pentru nora care îi strica scenariul.
— Aaa… Bianca… Bine, adu-le tu, dacă așa s-a nimerit — răspunse într-un târziu, cu o dezamăgire pe care nici măcar nu se obosi să o ascundă.
Pe balcon se afla o cutie de carton plină cu borcane de trei litri, prăfuite și inutile. Rămășițe ale unor vremuri de care nu reușiseră încă să se desprindă. Bianca ridică pachetul cu silă. Sticla se lovi înfundat de sticlă. Ducea în brațe nu doar borcane, ci parcă însăși imaginea obligațiilor de care Victor nu izbutise să scape: grele, goale și complet lipsite de sens.
Blocul soacrei o întâmpină cu același miros stătut de mobilă veche și cu izul acrișor care venea dinspre bucătărie. Singurul bec chior de pe casa scării arunca o lumină albăstruie peste pereții uzați, făcând locul și mai apăsător. Bianca apăsă pe sonerie.
După câteva clipe se auziră pași târșâiți. În momentul în care Veronica Lupescu deschise ușa, iar Bianca trecu pragul, înțelese imediat că nimerise într-o piesă pregătită dinainte.
Decorul era atât de previzibil, încât Bianca nu mai simți decât o iritare veche, tocită de repetare. În sufrageria inundată de lumina albăstruie a televizorului uriaș, unde un talk-show țipa fără noimă, Nicoleta Vlad stătea prăbușită într-un fotoliu adânc.
„Sărmana bolnavă”, care chipurile nu se putea ridica din pat, își plimba degetul pe ecranul telefonului, iar lumina rece a aparatului îi desena umbre palide pe față. Alături se afla măsuța joasă.