Aproape 20 de ani în urmă, Lusiana Drăgușin a lăsat turismul pentru învățământ. De 16 ani face zi de zi peste 130 de kilometri dus-întors pentru a ajunge la cei 80 de copii din Făgețelu. Aici există una dintre puține școli care aproape și-a dublat numărul de elevi.
Făgețelu este o localitate din Olt, care la ultimul recensământ înregistra 1.000 de locuitori. La școala din comună învață aproximativ 80 de copii, iar 30 sunt doar la grădiniță. Populația școlară aproape s-a dublat în ultimii ani, dar nu pentru că indicatorii demografici ar fi crescut, ci pentru că școala atrage și elevi din localități vecine. Școala a devenit locul din care copiii nu mai vor să plece, iar cine ajunge la Făgețelu înțelege și de ce.
De aproximativ 10 ani școala este condusă de Lusiana Drăgușin, care a ajuns în finala regională a Galei Premiilor pentru Directorii Anului, organizată de Asociația pentru Valori în Educație.
Lusiana Drăgușin este profesoară cu dublă specializare, limba română și engleză. A intrat în învățământ cu aproape 20 de ani în urmă, după o bună bucată de timp în care a lucrat în domeniul turismului. I s-a propus un post în București, iar atunci a trebuit să aleagă. A ales familia și s-a gândit din mers la ce altceva ar putea face profesional. Nu i-a fost foarte greu, provenind dintr-o familie de profesori.
Limba română i-a fost însă și mai aproape de suflet. A ajutat-o și specializarea, astfel că în primii trei ani a predat limba engleză în mai multe grădinițe din Slatina. După trei ani a dat concurs și a fost repartizată ca profesor suplinitor în două școli apropiate: Topana și Făgețelu.
Directorul școlii din Făgețelu, cel care avea să-i fie cel mai mare sprijin în anii următori în școală, i-a propus să rămână cu toată norma în școala care avea nevoie și de profesor de limba engleză. Așa a început aventura Lusianei Drăgușin în localitatea cu un peisaj feeric, dar atât de puțin ofertantă pentru navetiști.
Ea a ales Făgețelu pentru că, în urmă cu mai bine de 60 de ani, din acest colț de județ plecaseră bunicii soțului său. Nici astăzi nu înțelege pe deplin de ce atunci a considerat că este un motiv bun. Are și momente, spune ea, în care, obosită de navetă și de greutățile care apar zilnic în viața profesională a unui director de școală, este pe punctul de a renunța.
Despre cum arăta școala când a ajuns acolo, profesoara a explicat: „Când m-am dus la școala aceasta, era o școală-ruină. Eu trei luni am stat acolo în depresie, plângând în fiecare zi și întrebându-mă ce caut acolo. Încă erau pe pereți poze cu Ceaușescu și cu șoimii patriei. Deplorabil. (…) Acum este o școală renovată total, cu teren de sport sintetic așa cum au școlile din oraș, cu toaletele în interior, mobilier nou și cu numărul aproape dublat de elevi. Nu există nicio rețetă. Există multă muncă, implicare, sacrificiu și dragoste pentru munca ta”, a explicat Lusiana Drăgușin.
Le predă copiilor din școală limba engleză, iar unora dintre ei și limba română, pentru că pe degrevarea sa de catedră mai este un coleg. Școala nu are secretar, informatician sau contabil. Mai trebuie acoperite și astfel de sarcini, a mai spus Lusiana Drăgușin.
Cu ani în urmă, a existat o discuție de alipire a școlilor din Făgețelu și Topana, ambele școli mici. Legislația i-a împiedicat să o ducă la bun sfârșit, pentru că erau instituții din unități administrativ-teritoriale (comune) diferite. Așa că s-au făcut natural mișcări de elevi, iar părinții din comuna vecină aleg astăzi să-și aducă și ei copiii la Făgețelu. „Se duc, pentru că acolo se face carte”, a fost reacția primarului din comuna care rămâne astfel fără elevi la școală. Edilul militează, de altfel, pentru unirea școlilor mici în interesul elevilor.
„La noi, vineri, la ora 14,00, un coleg încă e cu copiii în drum, îi urcă în microbuz. Avem noi treaba asta, să ne facem datoria. Eu, directorul școlii, la 7,30 azi-dimineață, pe toată ploaia asta, eram în poarta școlii. Și asta fac mereu. Uneori mă gândesc la acești copii, cum stau ei pe astfel de vreme prin stațiile de microbuz, îi ninge, îi plouă, și cu ce stare vin ei la ore. Pentru că aceasta este realitatea”, a adăugat profesoara.
Școala și-a făcut-o în mediul urban. Vine dintr-o familie de dascăli și a învățat încă din adolescență să facă planificări de lecții, să confecționeze materiale didactice, să recenzeze populația școlară. Totuși, n-a fost niciodată visul său să ajungă la catedră. Când a renunțat la postul din turism, pentru că ar fi însemnat să câștige mai mult, dar să plece în Capitală, a ales învățământul.
„Tatăl meu, când a auzit, a plâns. De tristețe. Spunea că e greu, din ce în ce mai greu. Soțul meu, când a auzit că am ales în ședință Făgețelu, m-a întrebat: mă, tu știi unde e Făgețelu? N-ai cu ce să te duci acolo, n-ai ce să faci acolo, e sfârșitul lumii”, a povestit profesoara.
Ziua în care a pornit de la Slatina, 65 de kilometri, ca să vadă școala în care urma să predea, și-o amintește și acum. Mergea pe drumul care i se părea pustiu, când a văzut la un moment dat un localnic care își ținea vaca de lanț. Avea să constate că este directorul școlii.
Continuarea pe pagina următoare »
Revine la primele luni și spune: „Când m-am dus în școală, trei luni de zile, cum v-am spus, am plâns. Învățământ simultan. Eram șocată. Tata mă tot întreba de ce vreau să merg în continuare acolo. (…) A fost foarte greu și în continuare să știți că e greu. Dintotdeauna a fost simultan și să știți că simultanul acesta în mediul rural există cred că de peste 50-60 de ani. Nu sunt copii suficienți pentru toate formațiunile individuale de studiu”, a mai precizat directoarea.
Profesoara, aflată printre cei 20 de finaliști ai „Ligii profesorilor excepționali”, a avut ocazia, în vară, să-l întâlnească pe ministrul Educației de la acea dată, Mihai Dimian, căruia i-a transmis care sunt nevoile școlilor mici.
„Nu există în România metodologie, normative, pedagogie, ce vreți dumneavoastră, care să reglementeze predarea învățământului simultan. A, că formațiunile, că organizarea, da, dar procesul instructiv-educativ să fie pus la punct din punctul acesta de vedere, nu. (…) Dincolo de rezultate, trebuie măcar atât, să avem omenia să recunoaștem că sistemul le fură patru ani din cei opt de școală. Dacă acei copii au o jumătate de oră alocată lor, ce să faci, cum să faci? Dacă eu i-am furat jumătate din timp, cum vreau să ia 10? Am avut și copii cu 9,60, cu 9,80, în primii mei ani acolo, am avut și astfel de rezultate. Dar dezavantajul funcției de director este că nu mai poți să te împarți”, a mai punctat profesoara.
În ciuda condițiilor diferite de cele din școlile din mediul urban, directoarea spune că și din Făgețelu se desprind constant copii care ajung la facultate. Unii și-au construit propriile afaceri prin lume. Alții obțin premii.
„Copiii mă țin”
Întrebarea de ce n-a plecat i se pune destul de des. Ea spune că are un portofoliu bun și că nu i-ar fi fost, cu siguranță, foarte greu. „Copiii mă țin, dragostea pentru ei. Faptul că am reușit să schimb din temelii școala”, crede profesoara.
Mai mult, directorul pe care l-a găsit la Făgețelu i-a acordat toată încrederea și i-a dat mână liberă să-și pună ideile în practică, încă dinainte de a deține funcția. Asta i-a dat încredere.
Despre primul an, profesoara spune: „În primul an a fost, poate, puțin mai rezervat. Dar în următorul an omul acesta m-a tratat ca și cum eu aș fi fost directorul școlii. Eu, văzând ce e acolo, am început să fac singură”.
A început să renoveze sala de clasă și mobilierul. A continuat cu altă sală și tot așa. „Eram atunci un profesor suplinitor acolo, postul era ocupat de o profesoară detașată. Dacă-i ziceam: dom’ director, școala o dărâmăm și-o punem invers, îmi spunea: gata, doamnă, cum ziceți dumneavoastră așa facem”, a rememorat Lusiana Drăgușin. Nici măcar directorul nu avea, la momentul acela, întreaga normă în școală, însă tânăra profesoară, da.
Numită director în 2017, din acel moment și-a permis să schimbe școala nu pe bucăți, ci în întregime. Chema părinții, reparau și vopseau împreună mobilierul. După care a început să apeleze în stânga și-n dreapta pentru a strânge bani pentru renovări. Cu banii astfel donați de diverse asociații și cu puținii bani de la primărie a început schimbarea la față a școlii.
La ani distanță de acei primi pași, Lusiana Drăgușin spune că Școala Gimnazială Făgețelu este școala cea mai frumoasă. „Cea mai frumoasă, cu cei mai frumoși copii, cu cei mai cuminți copii, cu cei mai faini colegi. Nu știu cum să zic. E acasă. Elevii mei nu sunt elevii mei, ei sunt copilașii mei. Cred că ei mă țin”, spune ea.
Astăzi, la grădiniță, sunt aproape 30 de copii. Elevii sunt aduși la școală cu microbuzul școlar. Acum primăria vrea să dea cu totul microbuzul către școală, adică o declinare a răspunderii, crede directoarea.
„Un an de zile, școala n-a avut deloc microbuz. Și ce făceam? Mă aducea soțul și pe drum adunam copiii, îi îndesam în mașină. Eu nici permis de conducere nu am avut când m-am dus la școala aceasta”, și-a reamintit profesoara. Familia a susținut-o în toți acești ani, chiar și când era decisă să renunțe.
Experiența din domeniul privat o consideră un plus enorm, iar în școală se implică în același stil. O deranjează, din acest motiv, lipsa de implicare și de răspundere pe care o constată la tot pasul în sistemul public și nu numai. „Mai aud și acum expresii de genul: n-are nimeni ce să-mi facă!”, spune profesoara.
Vede chiar și la părinți o atitudine pe care încearcă să le-o schimbe.
„Am părinți care vin cu rugămintea: dacă puteți să-i faceți dumneavoastră ceva, că eu n-am ce. Aveți multe, dumneavoastră, ca părinte, să-i faceți unui copil. Nu să-l pedepsiți. Să vă intereseze de el, să vă implicați, să-l consiliați, să plângeți cu el, să râdeți cu el”, indică profesoara.
Drumul pe care-l face în fiecare zi de acasă la școală și de acolo din nou acasă durează o oră și jumătate, în condiții de vreme bună. Pentru a ajunge la 7,30, pornește la drum la 6,30.
„Au fost ani de zile în care eu făceam urme iarna. Nu erau nici urme. Roțile mașinii mele, pentru că între timp a trebuit să-mi iau și permis. M-au dus pe rând la școală: soțul, nașul, copilul meu cel mare, până când am zis că trebuie s-o fac singură. Și mai erau câteodată învățători din comună care nu veneau, că a înghețat poarta, că nu știu ce s-a întâmplat”, a mai povestit directoarea.
În toți acești ani, în școală au venit și-au plecat colegi. E o navetă care uzează, iar profesorii nu sunt încurajați să vină să le pună copiilor lumina învățăturii în minte până în ultimul cătun. Are colegi care aleargă în șase școli, astfel că nu poate fi vorba să facă naveta împreună. Pe unii îi motivează, o vreme, inclusiv peisajul de o frumusețe extraordinară, dar nu pe termen nedeterminat.
„N-a văzut nimeni în viața lui atâtea căprioare. Zeci, sute. Iepurași, fazani, culorile de toamnă, pomii înfloriți primăvara, totul e de poveste. Când ajung la școală am o liniște, simt că am ajuns acasă. Câte veri mi-am petrecut acolo! M-a prins și miezul nopții”, descrie profesoara. Pe aspectele acestea nimic nu le egalează.
Peste toate este însă liniștea că, de peste 10 ani, niciun copil nu a rămas acasă după absolvirea gimnaziului.
„Nu a rămas nimeni cu opt clase. Toți copiii mei sunt la liceu, la profesională, mulți dintre ei poate și facultate. Cum să rămână cu opt clase? Am o fetiță din primul meu an, fetiță care a plâns și a zis că vrea să se angajeze la ranch, la o firmă cu utilaje agricole. A terminat fetița Academia, e la SRI în București, și-mi mulțumește astăzi. Sunt și astfel de copii, mai pleacă. Merg, plâng pe la părinți, îi conving, le spun că vor avea cazare gratis, mai dau puțin la mâncare din bursă. Și-i conving. Unii părinți spun că n-au bani de liceu, dar dacă-i convingi… Am trimis elevi și la Vitomirești, și la Scornicești, și la Vedea, la Pitești”, a conchis directoarea.