În 1976, statul român a adoptat unul dintre cele mai ambițioase programe pentru conservarea și regenerarea pădurilor, cu obiective stabilite până în 2010. Legea prevedea că fiecare român între 7 și 60 de ani să planteze anual cel puțin un puiet.
Programul național pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976–2010 a fost adoptat prin Legea nr. 2 din 15 aprilie 1976. El venea după o perioadă îndelungată de exploatări forestiere intense, care au dus la distrugerea unora dintre cele mai valoroase păduri din România.
„În ţara noastră, la începutul secolului trecut, pădurile ocupau 8,5–9 milioane ha, respectiv 35–40% din teritoriu. Suprafaţa lor s-a redus treptat ca urmare a unor exploatări neraţionale şi defrişării unor păduri, ajungînd la 6,3 milioane ha la finele anului 1975. Reducerea suprafeţei pădurilor constituie un pericol pentru echilibrul hidrologic, pentru protecţia solului şi a mediului înconjurător, precum şi pentru baza de producţie forestieră”, arăta documentul.
Autoritățile recunoșteau că abia din 1966 începuse reducerea treptată a exploatărilor. Chiar și așa, în perioada 1971–1973, tăierile depășiseră cotele normale cu 11% la totalul speciilor și cu 29% la rășinoase.
Ce urmărea planul pentru păduri
Legea stabilea că „fondul forestier se va menţine în perspectivă, cel puţin la întinderea actuală”, dar prevedea și refacerea a circa 700.000 de hectare de păduri slab productive, împădurirea terenurilor degradate și reducerea tăierilor excesive.
Cel mai ambițios obiectiv era schimbarea compoziției pădurilor prin extinderea rășinoaselor de la 28% la 40% din suprafața împădurită, până în 2010. Speciile înrudite bradului erau considerate valoroase pentru industria lemnului, construcții, celuloză și hârtie, iar unele plantații speciale puteau fi exploatate la vârste mai mici decât pădurile obișnuite.
„Se va asigura extinderea speciilor de răşinoase (molid, brad, duglas, pini) acolo unde condiţiile naturale sunt favorabile, pentru satisfacerea în perspectivă a necesarului economiei naţionale”, prevedea programul.
Până în anul 2000, autoritățile intenționau să înființeze 450.000 de hectare de plantații speciale pentru celuloză, iar pentru 2010 estimau un volum anual de exploatări de 28 de milioane de metri cubi de lemn. În perioada 1976–1985, tăierile urmau să fie limitate la 20 de milioane de metri cubi anual.
Între 1976 și 1980, urmau să fie realizate lucrări pe 325.000 de hectare, iar în cincinalele următoare, pe câte 220.000 de hectare. Pentru aceste acțiuni era planificată producerea anuală a aproximativ 250 de milioane de puieți. Suprafețele exploatate și terenurile degradate introduse în fondul forestier trebuiau împădurite în cel mult un an.
În fiecare primăvară, în cadrul „Lunii pădurii”, autoritățile urmăreau mobilizarea populației, inclusiv a elevilor, pentru plantarea arborilor și îngrijirea pădurilor.
„Se va asigura o largă participare a elevilor, tineretului şi a celorlalte categorii de cetăţeni la lucrări de împăduriri, asigurându-se ca fiecare cetăţean al ţării, în vârstă de la 7 la 60 ani, să planteze anual, în medie, cel puţin un puiet”, prevedea legea.
Programul mai prevedea participarea populației la lucrări în pepiniere, curățarea pădurilor și protejarea acestora împotriva dăunătorilor. În școlile generale urmau să fie organizate cercuri de „Prieteni ai pădurii”, iar specialiștii silvici trebuiau să le prezinte elevilor importanța conservării fondului forestier.
La o jumătate de secol de la adoptarea programului, pădurile ocupă aproape o treime din teritoriul României, potrivit Inventarului Forestier Național (IFN) pentru perioada 2020–2025, publicat în august 2026.
„Suprafața totală a pădurii este de 7.169.252 ha, din care terenuri acoperite cu arbori 7.027.356 ha”, arată raportul, care estimează volumul total de lemn la aproximativ 2,45 miliarde de metri cubi.
Continuarea pe pagina următoare »
Fagul ocupă aproape 31% din suprafața pădurilor acoperită cu arbori, fiind urmat de molid și gorun. Rășinoasele se întind pe aproximativ 1,78 milioane de hectare, reprezentând 25,3%, sub ținta de 40% stabilită în 1976. Pădurile cu vârste de peste un secol ocupă circa 1,28 milioane de hectare, iar cele de peste 160 de ani, aproximativ 61.000 de hectare.
Față de cele 6,3 milioane de hectare consemnate în 1975, suprafața actuală a pădurilor este mai mare, cu aproape un milion de hectare. Volumul exploatărilor forestiere este estimat de IFN la aproape 30 de milioane de metri cubi anual, dintre care circa 28,2 milioane de metri cubi reprezintă lemn recoltat. Estimarea exploatărilor actuale se apropie de nivelul de 28 de milioane de metri cubi prevăzut de regimul comunist pentru 2010.
Institutul Național de Statistică arată că fondul forestier al României însuma 6.341.260 de hectare la 31 decembrie 1990, cifră citată de jurnalistul Ciprian Muscă într-un articol despre planul cincinal și statisticile forestiere.
Un articol din Comisarul spune că suprafața fondului forestier a rămas aproximativ aceeași ca în anii ’70, iar în prezent se împăduresc doar câteva mii de hectare pe an, de trei ori mai puțin decât în anii ’80.
În Antichitate, pădurile acopereau, potrivit unor estimări istorice, aproape 70% din teritoriul actual al României. Codrii se întindeau de la Munții Carpați până spre câmpii, iar suprafața lor a început să se diminueze treptat odată cu extinderea așezărilor și a agriculturii.
„Dacia era un «complex» agro-pastoral cu valenţele şi limitele sale. Nu era o ţară agricolă, adică producătoare de grâu. Era mai presus de toate o ţară acoperită de păduri, de codri întunecoşi, de păşuni de vară (alpine), menită atunci pentru creşterea vitelor (de turmă)”, arăta arheologul Sever Dumitrașcu (1937–2022), în lucrarea „Iernaticele”.
Defrișările s-au intensificat începând din secolul al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea agriculturii și a industriei. Potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, suprafața pădurilor s-a redus cu aproximativ trei milioane de hectare până în 1918. În perioada interbelică, exploatările industriale au continuat, iar lemnul devenise unul dintre principalele produse de export ale României.
„Intensitatea exploatării pădurilor a atins un nivel maxim între cele două războaie mondiale, în anul 1930 depăşind cu circa 60% creşterea realizată în pădurile accesibile, cînd societăţile cu capital străin au dezgolit bazine întregi (Vrancea, Arieş, Lotru, Ampoi, Sebeş, Trotuş ş.a.), expunându-le eroziunii şi totodată, prin tăierea neraţională a pădurilor ajunse la maturitate, au dezechilibrat structura acestora pe clase de vârstă”, informa programul pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier publicat în 1976.
Exploatările intense au continuat și după Al Doilea Război Mondial, în primii ani ai regimului comunist, când lemnul era folosit pentru nevoile industriale și exporturi, în special către Uniunea Sovietică.
„Nivelul exploatărilor s-a menţinut ridicat şi în perioada 1949–1964, volumul masei lemnoase din produse principale, adică păduri mature, depăşind «posibilitatea» (cota de tăiere normală) în proporţie de 19–47% pe total şi de 37–104% la răşinoase, în special în bazinele Bistriţa, Moldova, Oituz”, arăta documentul.
Un raport secret al Agenției Centrale de Informații (CIA), intitulat Rumania, din 5 octombrie 1949, atrăgea atenția asupra exploatării excesive a pădurilor României, agravată de cererea de lemn din anii războiului și din perioada imediat următoare.
„Industria lemnului se dezvoltase excesiv în raport cu producția normală a pădurilor. Timp de mulți ani, până la război, pădurile au fost exploatate excesiv”, arătau autorii raportului CIA, într-un pasaj tradus în limba română.
După război, exploatările forestiere au crescut considerabil, iar o parte importantă a producției era destinată Uniunii Sovietice. În martie 1946 a fost înființată Sovromlemn, societate mixtă româno-sovietică implicată în exploatarea pădurilor și exportul lemnului.
„Păduri antice sunt retezate la pământ, fără a mai exista vreun ordin de reîmpădurire”, avertiza un inginer forestier, potrivit unei note informative din 1952, păstrată în arhivele Radio Europa Liberă.
Specialistul susținea că exploatările erau făcute fără respectarea regulilor silvice, iar lemnul era trimis în URSS.
„Sovieticii au revendicat pădurile din Valea Bistriţei, inclusiv cele care au aparţinut prinţului Nicolae, în Broşteni, şi prinţesei Ghica, în Comăneşti, regiuni cu păduri antice care nu au mai simţit vreo tulburare de secole. Transportul cherestelei pe râul Bistriţa cu plutele era mult mai ieftin pentru sovietici decât transportul din orice alt district. Încărcăturile sunt cărate pe râu doar pentru Sovromlemn”, arăta o altă notă informativă a CIA, din 1953.
Documentele CIA de la începutul anilor ’50 descriau exploatări de amploare în Bucovina și Moldova, în bazinele Bistriței, Trotușului, Dornei și Putnei. Acestea arătau că Sovromlemn controla aproximativ 30 de uzine forestiere și peste 100 de gatere. Lemnul de cea mai bună calitate era transportat către Uniunea Sovietică, inclusiv prin porturile dunărene.
În același timp, populația se confrunta cu dificultăți în aprovizionarea cu lemne de foc. Un raport economic secret al CIA din 11 aprilie 1955 semnala existența unui deficit general de lemne de foc.
„Lemnul este încă un combustibil important pentru gospodării, deși utilizarea gazului și a cărbunelui a crescut de la sfârșitul războiului. În prezent, pare să existe un deficit general de lemne de foc disponibile, principala cauză fiind, probabil, direcționarea unei mari părți a producției totale de lemn către industrie și construcții. Această lipsă a lemnelor de foc se reflectă nu numai în campaniile de anul trecut pentru aprovizionarea depozitelor, ci și în reducerea de la an la an a rațiilor pentru iarnă”, arătau analiștii CIA.
Lipsa lemnelor de foc afecta și muncitorii marilor centre industriale. În Hunedoara, unde mii de angajați ai combinatului siderurgic locuiau în barăci insalubre, câte 14 într-o cameră, cantitățile de combustibil pentru încălzire erau insuficiente.
„Fiecare cameră avea o sobă cu o provizie de 10 kilograme de lemn de foc pe zi, în timpul iernii”, arăta o notă informativă din 1954, păstrată în arhivele Open Society Archives (OSA). Din cauza cantității reduse de lemne, încăperile rămâneau friguroase, iar numeroși muncitori se îmbolnăveau de pneumonie, potrivit aceleiași mărturii.
Potrivit raportului CIA, producția anuală de lemne de foc scăzuse de la aproximativ 12 milioane de metri cubi în 1946 la opt milioane în 1950 și 1951, ajungând la numai șapte milioane de metri cubi în 1954. Documentul avertiza și asupra diminuării capacității de regenerare a pădurilor.