În perioada aceea, Ștefan se pregătea să termine liceul și hotărâse fără nicio urmă de îndoială că avea să urmeze Facultatea de Construcții. La început, Nicolae a fost surprins, pentru că băiatul putea încă din copilărie să stea ore întregi lângă el în micul atelier, să desfacă motoare vechi și să-și dea seama numai după zgomot ce piesă a tractorului începuse să bată. Ștefan însă doar a zâmbit și a spus că voia să construiască locuințe trainice, case care să nu putrezească ani întregi la marginea unui sat, așteptând ca într-o bună zi să vină un om singur, cu o valiză în mână, și să le salveze.
Nicolae nu i-a răspuns atunci nimic. A ieșit în curte, a înconjurat încet casa, și-a trecut palma peste grinda pridvorului încălzită de soare și a rămas multă vreme lângă mărul pe care îl plantase împreună cu Ștefan, când băiatul era încă foarte mic. Pomul crescuse deja mai înalt decât acoperișul, făcea mere tari și ușor acrișoare, iar pe trunchi se mai vedea urma veche lăsată de cazmaua pe care copilul de patru ani nu reușise s-o țină bine în mâini.
Andrei venea rar acasă. Lucra în oraș, într-un atelier mare de reparații pentru utilaje agricole, se însurase și își creștea propriul fiu. De fiecare dată când se întorcea în sat, găsea câte un motiv pentru care nu putea să rămână mai mult de o singură zi. Cu Nicolae vorbea liniștit și respectuos, însă continua să se poarte de parcă între ei ar fi existat un zid nevăzut, ridicat chiar de el la doisprezece ani și pe care acum, ca bărbat matur, nu știa cum să-l dărâme.
Într-o zi au rămas singuri în șopron. Nicolae repara o cositoare veche, iar Andrei stătea lângă el și îi întindea în tăcere sculele, așa cum făcea odinioară micul Ștefan. La un moment dat, Nicolae a întins mâna după o cheie, dar a pălit brusc, s-a prins de piept și s-a așezat încet pe o ladă de lemn.
— Ce ai? — a întrebat Andrei tăios, apropiindu-se imediat de el.
— Nimic grav — a reușit Nicolae să spună, respirând cu greutate. — Inima mea își mai face de cap.
Andrei și-a încruntat sprâncenele și a insistat să meargă chiar în ziua aceea la medic. Nicolae însă a dat nepăsător din mână. A spus că la dispensarul din comună nu aveau să facă decât să-i măsoare tensiunea, după care aveau să-i repete că trebuia să muncească mai puțin. Problema era că el nu învățase niciodată să muncească mai puțin.
Atunci Andrei și-a pierdut cumpătul pentru prima dată după foarte mulți ani. A strigat la el că se gândea numai la muncă și nu se gândea deloc la oamenii care aveau nevoie de el. Glasul lui a răsunat sub acoperișul șopronului și a făcut să vibreze geamurile prăfuite ale ferestrei mici.
Nicolae l-a privit atent, aproape surprins. A tăcut câteva clipe, apoi l-a întrebat încet:
— Și tu ai nevoie de mine?
Andrei a încremenit. Chipul i s-a întărit din nou, exact ca în copilărie, când se apăra de orice cuvânt bun, pentru că se temea că, dacă îl accepta pe Nicolae, ar fi trădat amintirea tatălui său adevărat. Și-a întors privirea și a mormăit că mama lui nu s-ar fi descurcat singură. Un minut mai târziu a ieșit din șopron și a trântit ușa atât de tare, încât de pe perete a căzut o bucată de tencuială uscată.
În dimineața următoare însă, chiar el l-a dus pe Nicolae la spitalul din oraș. Medicii au descoperit o problemă cardiacă serioasă, i-au interzis orice efort fizic greu și i-au prescris mai multe medicamente. Maria a ascuns topoarele, i-a rugat pe vecini să nu-l mai cheme pe soțul ei să repare acoperișuri, garduri sau utilaje agricole, dar Nicolae se supăra, bombănea și continua să iasă pe ascuns în curte. Într-o zi îndrepta poarta, în alta astupa o gaură din acoperișul cotețului de găini, de parcă interdicția medicilor s-ar fi aplicat tuturor celorlalți, numai lui nu.
A mai trăit trei ani. Nu a stat țintuit în pat, nu s-a plâns și nu a permis nimănui să se poarte cu el ca și cum ar fi fost un om neputincios. Vara stătea pe pridvor și cioplea jucării mici din lemn pentru nepoți. Iarna repara scăunele, scaune, sertare și dulapuri vechi. Spunea adesea că un bărbat trebuia să lase în urma lui lucruri care să le fie de folos oamenilor multă vreme, chiar și după ce el nu avea să mai fie printre ei.
În ultima lui zi, printr-o coincidență stranie, toți cei trei copii se aflau acasă. Ioana a venit împreună cu soțul și fetița lor. Ștefan s-a întors de la facultate pentru sfârșitul de săptămână. Andrei și-a adus fiul, pentru că băiatul voia să-i arate bunicului bicicleta cea nouă. Nicolae stătea la masa mare, le asculta discuțiile, îi privea pe nepoți alergând dintr-o cameră în alta și zâmbea atât de liniștit, de parcă ar fi așteptat tocmai acea seară vreme de foarte mulți ani.
După cină i-a făcut semn lui Andrei să iasă cu el în curte. Au mers încet până la măr și s-au oprit sub ramurile aplecate de greutatea fructelor. Primele mere coapte începuseră deja să cadă și loveau pământul cu zgomote înfundate, chiar lângă picioarele lor. Nicolae a băgat mâna în buzunarul hainei, a scos un ceas vechi de mână și i l-a întins lui Andrei.
— Ceasul acesta a fost al tatălui tău — a spus el. — Maria l-a păstrat. Eu l-am reparat cu mulți ani în urmă, dar nu am știut când ar fi fost momentul potrivit să ți-l dau.
Andrei a luat ceasul cu ambele mâini. Multă vreme a privit cureaua de piele tocită, cadranul zgâriat și limbile care se mișcau încet. În cele din urmă a întrebat de ce Nicolae nu i-l dăduse mai devreme.
— M-am temut că vei crede că vreau să-i iau locul — a răspuns Nicolae. — Dar eu nu am vrut niciodată asta. Am vrut doar să rămân lângă tine cât timp creșteai.
Andrei a înghițit cu greu. Ar fi vrut să spună ceva, însă cuvintele nu-i ieșeau din gură. Nicolae l-a bătut ușor pe umăr și s-a îndreptat spre casă. După câțiva pași însă s-a oprit brusc, de parcă ar fi auzit un glas îndepărtat pe care nimeni altcineva nu-l putea auzi.
A căzut în tăcere. Nu a strigat și nu a cerut ajutor. Andrei a reușit să-l prindă înainte să se lovească de pământ și a căzut în genunchi odată cu el, sub măr. Îl ținea în brațe pe omul pe care timp de cincisprezece ani nu reușise să-l numească tată, iar pentru prima dată în viață a strigat cu disperare:
— Tată! Tată, mă auzi?!
Nicolae încă mai respira. A deschis încet ochii, l-a recunoscut pe Andrei și a zâmbit abia perceptibil. Era ca și cum ar fi așteptat cincisprezece ani lungi doar pentru a auzi acel singur cuvânt. Apoi respirația i s-a oprit, iar mâna care se sprijinea pe umărul fiului a alunecat încet spre pământ.
L-au înmormântat două zile mai târziu. La înmormântare a venit tot satul, chiar și oamenii care, cu ani în urmă, îl numiseră nebun și susținuseră că niciodată copiii altui bărbat nu puteau deveni cu adevărat ai lui. Sicriul a fost purtat de Andrei, Ștefan, soțul Ioanei și de un bărbat din sat ajuns între timp la maturitate, pe care Nicolae îl ajutase cu ani înainte să se angajeze la gater.
Andrei mergea în față. Nu-și ascundea lacrimile și nu se rușina că plângea ca un copil. Când cortegiul funerar s-a oprit la intrarea în cimitir, și-a plecat capul și și-a lipit fruntea de marginea sicriului. Lângă el, Ștefan plângea în hohote și nu se putea opri, iar Ioana o sprijinea pe mama lor și repeta mereu că tatălui nu-i plăcuse niciodată să-i vadă plângând.
După înmormântare, cei trei copii s-au întors în casă. Au rămas multă vreme așezați în jurul aceleiași mese de la care, cu mulți ani înainte, îl priviseră cu neîncredere, curiozitate și speranță pe străinul intrat în viețile lor. Andrei a pus în fața lui ceasul moștenit de la tatăl biologic, apoi a privit pereții, soba, ușa spre pridvor, rafturile și ferestrele. În acel moment a înțeles că în toată casa nu exista niciun lucru pe care mâinile lui Nicolae să nu-l fi construit, reparat sau ocrotit.
În primăvara următoare, toți trei s-au întors și au refăcut împreună acoperișul. Andrei și-a luat câteva zile de concediu. Ioana venea în fiecare sfârșit de săptămână împreună cu familia. Ștefan a desenat proiectul unui atelier nou, chiar în locul în care, când era copil, stătea lângă Nicolae și îi întindea cuie, șuruburi și unelte.
Pe peretele atelierului au agățat o fotografie veche. În ea, Nicolae stătea lângă mărul încă tânăr, iar micul Ștefan îi ședea pe umeri. Cu o mână ținea picioarele copilului, iar cu cealaltă sprijinea trunchiul subțire al pomului abia plantat.
Sub fotografie, Andrei a cioplit cu propriile mâini o singură frază pe o scândură de lemn șlefuită cu grijă:
„Tată nu este doar omul care ți-a dat viață. Tată este omul care și-a dat viața pentru tine.”